Moringa - frunze întregi uscate

Moringa este un arbore, ceea ce o face deja neobișnuită într-o gamă de semințe și de flori. Moringa oleifera crește repede, înaltă și subțire, scoate păstăile lungi și striate care i-au dat numele de arbore-tobă, drumstick tree, și poartă foliole mici și rotunde în buchete de-a lungul unor tulpini fine. Foliolele acelea sunt ce se află în punga aceasta: culese, uscate la umbră și lăsate întregi în loc să fie măcinate. Originară din nord-vestul Indiei, este plantată astăzi în toată zona tropicală, Egiptul inclus.

Să fim limpezi în privința formei, fiindcă aproape tot ce se vinde ca moringa este o pudră verde fină, iar aceasta nu este așa ceva. Pudra este comodă și, în același timp, anonimă: odată măcinată o frunză, nu mai vedeți ce a intrat în ea, iar suprafața expusă aerului se înmulțește enorm. Frunza întreagă uscată își păstrează culoarea și forma și vă lasă să o judecați cu ochiul - un verde-cenușiu limpede, niciodată kaki sau maro, foliolele încă recognoscibile drept frunze.

Gustul este verde și, sincer, puțin amărui - mai aproape de spanac sau de un matcha tare decât de orice din raionul de infuzii - cu o margine piperată în spate. Pipereala aceea nu este întâmplătoare: moringa stă în același ordin botanic cu muștarul, cu cresonul și cu hreanul și împarte compușii care le fac pe toate trei ascuțite. Celălalt nume al arborelui, arborele de hrean, vine de la rădăcina lui; frunza este o versiune mai blândă.

Egiptul are cu arborele acesta o relație mai veche decât sugerează moda actuală, deși nu una culinară. Din semințele de moringa se presează un ulei pe care grecii și romanii îl știau drept ulei de ben, prețuit în parfumeria egipteană antică pentru două motive plictisitoare și excelente: nu are aproape niciun miros propriu și râncezește greu, ceea ce îl face un purtător ideal pentru alte arome. Numele arab al arborelui, al-ban, este același cuvânt.

Ca mâncare, frunza este cu totul obișnuită oriunde crește arborele. În sudul Indiei, murungai keerai se gătește cu cocos și cu semințe de muștar, se aruncă în sambar și în dal, sau se amestecă în ou. În Filipine, malunggay intră în tinola, supa de pui cu ghimbir, adăugat la final ca abia să se ofilească. În Africa de Vest, frunza uscată intră în sosuri și în terciuri. În bucătăriile acelea este o legumă, nu o noutate.

Tratați-o ca pe o plantă uscată, nu ca pe un pliculeț de ceai. Ca infuzie: o linguriță de frunză sfărâmată per ceașcă, apă mult sub punctul de fierbere - în jur de 80 °C - trei-patru minute, nu mai mult. Apa mai fierbinte și infuzarea mai lungă scot amăreala, așa că plângerea obișnuită că moringa are gust aspru este de obicei o problemă de preparare. Lămâia, ghimbirul sau mierea o rotunjesc. La gătit, sfărâmați-o în linte, în supă, în orez sau în ouă în ultimul minut.

Popularitatea ei are o explicație agricolă, nu una misterioasă. Moringa crește foarte repede, suportă căldura și seceta care ar ucide majoritatea culturilor și poate fi tăiată pentru frunză iar și iar de-a lungul anului, așa că programe de dezvoltare din toată zona tropicală au promovat plantarea ei de zeci de ani. De aceea a apărut peste tot deodată, și de aceea o cultivă și Egiptul - se potrivește unui pământ căruia i se potrivesc puține.

Veți găsi moringa vândută cu o listă lungă de promisiuni atârnate de ea. Aici nu există niciuna. Aceasta este o frunză: verde, puțin amăruie, piperată, gătită și băută în multe țări, și vândută exact ca atare. Frunza de moringa are o lungă istorie de folosire tradițională ca mâncare și ca băutură de zi cu zi în regiunile unde crește arborele, iar aceasta este prezentată ca descrierea obiceiului, nu ca o afirmație de sănătate și nu ca un sfat medical.